sâmbătă, august 07, 2010

Cortina a cazut...

Spectacolul a fost grotesc.Cei care l-au ovationat au decazut. Erau niste kitsch-uri. Si-au dat oare seama? Si-au dat seama ca erau apreciati doar pentru ce trebuiau sa reprezinte? De ei imi e mila, uneltele unui regim criminal care inoata in morcila in care au fost lasati de catre iubitul conducator si subalternii lui, implicit de lasii aparuti ca ciupercile dupa ploaie, in 89.  







Pasesc in ceea ce se numeste templul ororii.Inaintez timid spre casa de bilete. Incerc sa-mi fac calculul in minte pentru cat am de platit. Reusesc cu greu pentru ca gandurile incep sa-mi alerge nebuneste prin minte. Nu reusesc sa le stapanesc, imi pierd orice notiune de gravitatie in cutia craniana. Incerc sa ma concentrez. Imi achit biletul si taxa foto urmand a-mi continua miscarea mecanica spre ceea ce urma sa ma impresioneze profund.

Ajung intr-o camera mare, plina de harti pe pereti, Vad alb si negru, mult alb si negru…. Nu reusesc sa-mi focalizez privirea intr-o directie anume. Ma simt ca intr-un carusel si incerc sa-mi iau din mers fiecare imagine. Ma intampina o doamna care ma intreaba daca vreau sa ascult mesajul indrumator. Raspund firav ca da. Incerc sa raman intr-un loc in asteptarea mesajului. Imi pierd rabdarea insa, simtind magnetul misterului. Parasesc camera cu hartile lagarelor de munca fortata, ale gropilor comune, ale azilelor psihiatrice cu caracter politic si ale centrelor de deportare.

Intru intr-un hol tapetat cu chipuri.Nu vreau sa le privesc pe toate.Trairile-mi sunt intense, incerc sa le domolesc. Pasesc incet, ma atrage insa brusc o lumina puternica din dreapta, un spatiu mare cu multe usi pe laterale.Ma indrept spre el. Apuc sa fac doi pasi si ma opresc brusc. Se aud pasi multi, un val de tropaituri pe o podea de lemn. Sunt pasii vizitatorilor de la nivelele superioare. Sunt pasii pe care ii auzeau toti cei inchisi aici.




Era sunetul cel mai des auzit. Din momentul acesta imi dau seama ca incepe adevarata mea vizita in acest loc. Brusc mi se aseaza gandurile, reusesc sa-mi organizez vizita. Patrund in fiecare celula incercand sa acord fiecareia acelasi timp, nici prea mult, nici prea putin. Incerc sa respect fiecare suflet care a zacut candva in acel loc. Ma uit, fotografiez, merg, ma uit, fotografiez. Incerc sa raman impasibil urmandu-mi tiparul stabilit insa simt cum imi este atacata din toate partile sensibilitatea pe care rar o recunosc. Ma uit, fac cateva poze, va arat . 
Restul trairilor, consider ca sunt personale pentru fiecare in parte. Asadar va invit pe fiecare dintre voi, cei care veti citi aceste randuri sa ajungeti in Sighet si sa cautati acest loc numit “Memorialul Durerii”. 





































































1 comentarii:

Monique spunea...

misto introducerea. in continuare puteai sa folosesti mai putin expresii cliseistice. cred ca puteai gasi alte cuvinte, alea care chiar se puteau confunda cu ce ai simtit in momentele alea. antiteza asta "Se aud pasi multi, ... Sunt pasii pe care ii auzeau toti cei inchisi aici.

Era sunetul cel mai des auzit." e f buna.
in rest, felicitari pt poze

Trimiteți un comentariu

 
;