armonie disipata?

Cu atata ura privesc oamenii linistea sufletului altora. De mic, nu intelegeam de ce unii oameni sunt blamati fara drept de apel. Ce ma uimea insa si mai mult, era faptul ca nu raspundeau provocarilor. Se nastea in mine o ura si ma lasam condus de sentimentul de a-i proteja (asa cum credeam eu). Aveam impresia ca eu pot face dreptate.Ce nu vedeam era insa faptul ca pe acei oameni nu-i afecta cu nimic aceasta incoltire a lor. Ma lasam cuprins de teribilismul unui adolescent in incercarile mele de a face ceva. Nu reuseam mai nimic. Reuseam , insa, sa fiu luat in deradere ca sustin niste cauze care in viziunea multora erau jalnice. Dar asta nu m-a facut sa ma opresc ci sa persist.

 Dupa mult timp in care am continuat sa merg pe aceasta granita dintre haos si liniste, am reusit sa ma opresc un pic si sa ma uit peste umar. Nu le percepeam asa: haos si liniste (opusul ar fi ordine dar in acest context am impresia ca pot folosi:liniste) . Nu intelegeam de ce nu-mi gasesc locul. Eram tentat de haos, gaseam o multitudine de trairi acolo care alterau si-mi dadeau impresia ca le apartin. Haosul ne-ar cuprinde pe toti daca n-am sti sa-l evitam iar atunci cand ne-ar cuprinde n-am sti sa-l controlam. Nu ne dam seama cum pune stapanire pe fire si reuseste sa controleze totul lasand impresia de natural. Culmineaza prin a insinua ca “asa esti”. Linistea insa, e trairea aceea firava care salasluieste in adanc si te evita. Parca ar sti ca nu reusesti sa o apreciezi. Eram prea orb sa o vad, sa o inteleg. Aduce insa, atat de bine echilibrul in fiinta omului.O simt pe pielea mea. Poate aceasta liniste de care vorbesc este chiar drumul echilibrului dupa care tanjim cu totii, de multe ori inconstienti. Mi-e dor de acei oameni care stiau definitia ei, imi pare rau ca i-am pierdut de-a lungul acestui drum. Ma bucur insa ca o descopar acum si reusesc de multe ori sa o apreciez cu atata ardoare. Se uita circumspecti cei din jur. Mi se intampla de multe ori sa fiu caracterizat prin ingoranta si imfatuare. In acelasi timp realizez ca nu ma deranjeaza si pasesc mai departe alaturi de cei care ma inteleg dar si de cei care nu inteleg si vor sa se convinga. Nu e nevoie de o analiza, pentru ca recunosc aici ca ma straduiesc sa-mi pastrez aceasta stare si refuz sa-mi fie poluata cu tentatii, refuz sa-mi mai fie manjita cu batjocura, refuz dar asta nu inseamna ca nu sunt atent la ce ma inconjoara. Ma regasesc in acest mixt de impliniri si dezamagiri format pe fundalul unei melodii lente si profunde. Mi se intampla des sa aud ca se intampla ceva cu mine, ca nu eram asa. Se intampla sa nu vreau sa vorbesc, se intampla sa nu vreau sa ma asociez cu anumite evenimente, se intampla sa nu vreau sa cunosc unele persoane, se intampla sa nu vreau sa ascult uneori. Se intampla toatea astea dar singura explicatie e ca “nu vreau”, mi-e bine asa. Si acum, vin si zic “Imfatuat?”