Uneori ma uitam si vedeam cum amintirile mele luau un alt drum. Erau vremuri in care as fi zis ca vor ramane alaturi de mine. Imi zambeau subtil ca sa nu fie prinse si parca-mi spuneau "vezi? noi suntem!". Reactia mea era violenta, involuntar dealtfel. Reuseam sa le sperii in speranta ca ma vor lasa in pace dar reveneau in joaca lor infantila. Reuseam sa ma conving ca nu imi apartin. Reuseam sa nu-mi imaginez cum ar fi fost sa le zidesc intr-o forma care sa ma multumeasca si sa las un loc mic pe unde sa var si altele. Atata reusita cand de fapt aceasta forma era goala si intra lumina unde nu era nimeni, nimic. Ma intorceam cu aceeasi reactie violenta incercind sa le fac sa dispara. Imi raspundeau lovindu-ma naprasnic.Parca-mi sopteau "plecam cand vrem noi, doar cand vrem noi"
Le-a trecut... ma uita. Si eu nu ma mai gandesc ca sunt un nimic. Sunt atatia care o fac.Eu ce-as mai fi? E frumoasa plimbarea asta, am s-o pretuiesc mereu!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
1 comentarii:
amintirile nu le uiti niciodata:) desi incerci sa le convingi ca nu ti apartin:)
Trimiteți un comentariu